Din fericire, am o mamă extraordinară, așa cum a putut ea să-mi fie. Povestea de astăzi nu este despre ea. Este despre una dintre femeile-mame pe care le întâlnim în viața noastră și pe care le investim cu respectul și admirație dedicată. Una dintre femeile pe care ni le-am fi imaginat ca mame sau surori mai mari, dacă am fi avut vreodată dreptul să ne alegem familia. Prin această istorie, am înțeles că a fi alături de cineva necondiționat este un dat al unor oameni cu har și nu are nimic de-a face cu rudenia.
La un moment dat, în viața mea apăruse o femeie minunată, cu o voce dulce și blândă, cu o inimă mare și caldă. Am simțit neapărat nevoia să o cunosc, să o apropii. Aveam încredere în ea instinctiv, fără a o cunoaște prea mult. Simțeam că e unul dintre oamenii mei pe care îi voi considera familie într-un viitor apropiat.
Când circumstanțele vieții m-au surprins nepregătită să iau decizii, să le accept, ea a fost lângă mine, înainte de oricine altcineva. M-a luat de mână și m-a încurajat. Iar eu i-am rămas profund recunoscătoare. I-am oferit un loc în familia mea.
A urmat o perioadă grea. La rândul meu, devenisem mamă. Dar alături, locul era gol. Iar când le aveam în preajmă le asaltam cu dor și cu sete de ghidare, de sfaturi calde și de (pus și simplu) vorbă.
După câțiva ani, femeia căreia i-am oferit un loc în familia mea îmi părea o străină. Încercam să-mi fac singură concluzii, întrucât nu primisem decât asigurări că lucrurile erau cât se poate de normale din partea ei. Ce se schimbase? De ce un om atât de cald, aparent fără motiv, începe să te evite, să uite de tine, să te ignore în momente importante, să-ți respingă inițiativele de comunicare? De ce mă abandonase?
Îi greșisem cu ceva? Mă comportasem cumva? Aveam frustrarea accea pe care o resimțisem și în liceu, atunci când aflasem că una dintre bunele mele prietene din copilărie mă detesta. Întotdeauna încercasem să fiu corectă cu cei din jurul meu și îmi o asemenea atitudine mă demonta ca om. La un moment dat am vrut să o întreb. Dar mi-au dat lacrimile și ca o fetiță rușinată, m-am retras în baie. Subiectul era jenant de sensibil și inabordabil, din moment ce nimeni nu juca cu cărțile pe față.
Apoi ceva m-a luminat. Poate am investit prea multă încredere într-un om care doar își juca rolul pentru a crea bune impresii în general? Poate naivitatea de a crede în oameni după zâmbetele lor gratuite mi-a jucat festa și că acest om, de fapt, nu a fost niciodată disponibil să fie mai mult decât o imagine plăcută în viața mea? Da, și iar da.
De asta unii oameni sunt drăguți doar pe Instagram. Unii reușesc să-și joace rolul mai mult decât atât.
Poate cât le oferi și tu ceva în schimb. Iar dacă tranzacția nu mai devine interesantă, se plictisesc, își scot masca și es din scenariul tău fără ca măcar să te avertizeze sau să-ți explice. Latent, insolent, exact pe vulnerabilitățile tale. Acolo ajung, fără ca măcar să-și fi propus.
Căci, în fine, nu s-au băgat ei cu forța în viața ta. Tu i-ai păstrat. Tu ai sperat. Și nimeni nu e vinovat. C est la vie.
Gând bun.
