Fugim de singurătate, uitând că astfel fugim de noi înșine. Frica de a rămâne față în față cu propriile emoții devine copleșitoare, dacă știm că acolo, între patru pereți ai conștiinței noastre, nu vom găsi nimic deosebit. Sau, dimpotrivă, vom găsi motive de durere.
Atunci evadăm din propria poveste și îmbrățișăm povestea altui om. Odată cu ea, îi aceptăm trecutul, felul de a fi, nebunia și durerea. Fără a conștientiza că acel trecut nu ne reprezintă și acea nebunie nu este pe placul nostru. Dar am intrat în acest joc și nu putem evada.
Ne apropiem sufletul de sufletul celuilalt, sperând să găsim empatie, compasiune, recunoștință. De multe ori însă găsim doar un suflet la fel de rătăcit, dorind la fel de multă iubire. Blocați în propriile noastre conflicte interioare, nu o vom putea oferi.
Contează intenția. Cum suntem noi în acel moment, ce așteptări avem de la o potențială relație. Cât de pregătiți ajungem în pragul unei noi conexiuni. Ne gândim la celălalt ca la un potențial partener sau ca la un suflet capabil să ne salveze de singurătate.
Dar, oare salvarea nu este temporară? Oare singurătatea nu va reveni și mai puternică în noi, atunci când omul de alături va decide să plece? Ne amăgim cu rămășițele unei mari iubiri, fără a depune efort, fără a visa la o cale de ieșire.
Atunci ne forțăm să evadăm din nou și din nou, până la epuizare. Până la falsa impresie că nimeni nu mai are nevoie de noi. Dar acest „nimeni” este doar rodul visului nostru neîmplinit. Este reflecția a tot ce am dorit și nu am avut niciodată.
Dar, dincolo de orice suferință, ne avem pe noi înșine
Iată cea mai importantă și izbăvitoare concluzie. Mereu ne avem pe noi, indiferent cine este alături, indiferent de suferința pe care ne-o provoacă alți oameni. Mereu ne putem întoarce în propria lume, acolo unde ar fi normal să descoperim liniștea.
Iată de ce, înainte să găsim fericirea alături de cineva, trebuie să descoperim fericirea interioară. Să facem pace cu trecutul nostru, să oferim sufletului calmitate, siguranță. Să ne acceptăm neajunsurile și să ne îmbrățișăm felul de a fi.
Înainte de a ne apropia de cineva, să ne apropiem de propriile frici și să le găsim sensul, valoarea, soluția. Să nu ne ascundem după îmbrățișări străine, știind că în orice clipă putem exploda, riposta, pleca. Nu vom avea un punct de reper interior.
Fără piatra de temelia din sufletul nostru, care nu este altceva decât echilibrul emoțional, capacitatea de a ne fi autosuficienți, nu vom putea dezvolta o relație de lungă durată. Mereu vom avea impresia că cel de alături nu ne înțelege, că ne vrea răul.
Iar răul se va scunde în noi. În intențiile noastre instabile, în dorința de a profita de bunătatea altuia, în pofte fugare și dorințe fără conținut. Răul va crește, odată ce vom escalada propriile limite, acoperindu-ne fața cu tot mai multe măști.
Să ne oprim acum. Să stăm de vorbă cu sufletul nostru, găsind pacea. Să înțelegem că, odată ce ne apropiem de sufletul cuiva, este important să fim deschiși, sinceri, gata pentru o emoție reciprocă, capabilă să ne facă fericiți, dar niciodată să ne scoată din propria singurătate.
© Sufletisme.ro
