Cum am încetat să fiu Regina Dramelor!

Mi-a fost greu. Mai mereu viața mi-a luat lucrurile și oamenii pe care nu eram pregătită să-i dau. Am ars de atât de multe ori, încât lacrimile păreau combustibil și nu extinctor. Cei din jur îmi spuneau că sunt slabă de înger, că mă topesc ca o lumânare. Eu le spuneam că nu mă pot abține, că duc atât cât pot, iar când nu mai pot, ard, devin cenusă, apoi renasc.

După o perioadă, cei din jur au observat că ceva se întâmplase cu mine. Devenisem mai sigură pe mine, mai înțeleaptă, mai perseverentă. Asemenea unei pisici, învățasem să nu-mi consum viețile în zadar. Dacă tot e să ard, să o fac doar în numele propriei evoluții. Mă antrenasem să duc mai multe pe umeri, ca explozia să fie mai cu impact. Dacă se întâmpla să ard, mă readunam ulterior mai puternică și mai încrezătoare.

Devenisem o femeie. Tot mai acceptată, mai apreciată, mai iubită. Viața îmi oferea tot ce îmi luase, înzecit. Înverșunarea mea de odinioară se diminuase. Doar pentru o frântură de moment, mă panicasem… Și acum unde? Și acum ce? Nu mai există nimic să mă ardă, din ce voi mai renaște? Asta e tot ce pot fi?

Învățasem să cresc din emoții negative. Acum însă, ritualul meu de autodistrugere pentru a da naștere unei versiuni mai bune, nu mai avea sol fertil. Eram doar eu cu mine, cu armonia și fericirea mea, cu oamenii pe care îi iubeam și mă iubeau, cu bunurile la care visam și pe care le stăpâneam cu mândrie. Și pentru prima dată în viață eram speriată. Nu mă regăseam.

M-am închis în casă. Am încercat să mă privez de bucuriile din jur, pentru a putea recrea o dramă. Începusem să mă simt atât de încrezătoare în mine în suferință, încât fericirea îmi dădea o nesiguranță teribilă. Am așteptat. Câteva zile. Dar oamenii mei sufereau, aveau nevoie de mine, eu deja eram o versiune perfectă pentru ei.

A trebuit să-mi închei forțat experimentul. Am ieșit din casă. Cu fiecare interacțiune pe care o aveam, eram oripilată de ce putusem să fac. Mi-am luat timp, am meditat și am înțeles. Concluzia la care ajunsesem e că nu suferința te ridică, ci dorința de a te ridica peste suferință o face. Fiecare dintre noi suferă atunci când în viața sa intervine o schimbare. Dar asta nu înseamnă că orice schimbare te va ajuta. Și atunci am găsit și cheia.

Nu e necesar să arzi, ca să renaști. Calea ușoară este să cazi și să te ridici din cenușă, dar calea și mai grea, pentru spiritele evoluate, este să-ți păstrezi echilibrul. Doar el, echilibrul, este etalonul versiunii superioare de om la care putem tinde vreodată.

Gând bun.