Când o femeie refuză să mai lupte pentru omul ei

Creadeai că nu există limite în dragoste. Că omul care păstrează în inimă o emoție atât de puternică nu se va opri niciodată. Dar în conexiunea dintre doi oameni nu e vorba doar despre dragoste. Atunci când în mijlocul lumii voastre apare un gol imens, ce rost mai are să spui „te iubesc”?

Capacitatea unei femei de a rupe bucăți din sufletul ei și de a le oferi celuilalt este incredibilă. Fără a avea așteptări, transformând sentimentul în nebunie, ea caută liniște în brațele lui, până în momentul când înțelege cât de străine sunt aceste brațe.

Va veni și ziua când se va sufoca în propria iubire, fără a avea cu cine să o împartă. Omul drag va privi absent la toate eforturile ei, refuzând să intervină, să susțină această greutate a visurilor, a dorințelor. Dar absența naște gânduri periculoase.

De exemplu, gândul că poate nu acolo este casa ei. Nu aceste brațe pot oferi căldură. Nu acest om este alesul. Dincolo de iubire, fie ea și necondiționată, mai există și răstălmăcirea felului de a fi al partenerului. Și dacă el de fiecare dată nu are timp, dorință, un loc în inima lui?

Ea va accepta să lupte de una singură, chiar și atunci când se va simți singură, chiar și atunci când mii de promisiuni nu vor fi împlinite. Va fi de acord să sacrifice idealurile de cândva, de dragului unui prezent instabil. Dar nu va accepta să fie umilită, să i se reproșeze această dăruire.

A te folosi de omul care te iubește este cel mai urât lucru. Atunci când o femeie ajunge la această concluzie, nimic nu mai poate interveni în decizia ei. Va deveni la fel de indiferentă. Își va strânge visurile și va lăsa acel bărbat în trecut.

Ea își va asculta inima, dar până și inima îi va spune că nu are rost

Va refuza să mai lupte pentru omul ei atunci când va înțelege că acest om, de fapt, nu este al ei. Este doar un străin, căruia nu i-a păsat niciodată de acest prezent și de această relație. Acele promisiuni că totul se va schimba într-o zi au rămas iluzii.

Va ceda, știind că a ajuns la limitele răbdării, a înțelegerii tuturor circumstanțelor. Dând timpul înapoi, își va dea seama cât de vagi și lipsite de sens au fost aceste circumstanțe. Doar au alimentat dependența ei, doar au prelungit agonia, nimic mai mult.

Refuzul de a mai lupta nu va fi consecința unei reflectări de lungă durată, ci doar un capăt de drum, dincolo de care va găsi prăpastia indiferenței. Cum să explici că e nevoie de implicare, atunci când efortul este perceput drept ceva prostesc, o anomalie a egoismului său?

Între suferință și risc, va alege să riște totul. Nu va mai conta rezultatul, nici suma eforturilor depuse. Va risca să sufere în tăcere, să-și găsească liniștea, să lupte pentru propria libertate. „E suficient”, își va spune într-o seară, privind în tăcere o fotografie veche.

Va refuza să mai lupte, dar nu va refuza să mai iubească. Acest sentiment va fi trăit la fel de intens, dar nu de dragul nimicului. Ea știe că, într-o zi, toate speranțele ei își vor găsi locul. Brațele ei vor îmbrățișa alte brațe, pline de dorința de a proteja un univers.

Lângă acest om indiferent nu va găsi nimic al ei. Toți anii trăiți împreună se vor comprima în câteva clipe, atât de reci, atât de străine.

© Sufletisme.ro

Foto: unsplash.com