Odată, într-un trecut nu foarte îndepărtat, gândeam la fel. Eram pe aceeași undă, nu ne contram niciodată și părea că am ajuns unul în viața celuilalt ca să ne demonstrăm cât de minunați și perfecți suntem unul pentru altul și unul cu altul.
Peste doi-trei ani ne-am trezit că suntem mai mult diferiți decat asemănători. Că ne certăm pentru tot și peste tot. De la un apel nepreluat până la nunta unor prieteni. Ne certăm fără să ne auzim, înverșunați să ne susținem poziția și să ne apărăm de păreri contradictorii.
După trei ani în care ne-am răbdat, în care ne-am despărțit și ne-am dezis unul de altul la fiecare ceartă, am înțeles că totuși ceva ne ține împreună. Nu e sentimentul acela de la început, când gândeam la fel. De fapt, niciodată nu am gândit la fel, atunci doar eram atât de fericiți să fim împreună, să ne descoperim reciproc, că nu mai conta ce gândeam, doar ce simțeam.
Pe atunci păstram paradisul neîntinat, deși demonii ne dădeau târcoale, tot mai des și mai insistent, amintindu-ne să nu uităm de noi când suntem în doi.
După trei ani, am înțeles că nu ne mai este frică să ne certăm. Doar nu jucam contra, jucam împreună, iar mingea rămânea mereu în curtea noastră. Ne certăm doar pentru a ne împăca. Nu ne mai era frică să spunem ce gândim și nici nu ne era frică să auzim ce ni se spune.
Replică cu replică, descopeream un om diferit de mine, dar care nu mă speria, ci pe care începeam să-l respect pentru că are o poziție. Iar eu, din poziția mea, eram mândră că el se află în același rând, alături. Nu mai jos și nici mai sus. Evoluam ambii în relația noastră, în același pas.
Odată gândeam la fel, pentru că simțeam la fel – simțeam că dacă nu am fi gândit la fel, nu am mai fi putut continua împreună. Astăzi gândim diferit și simțim la fel – în această formulă, nimic din ce depinde de noi, nu ar putea să ne despartă.
Gând bun!
