La început dragostea e un dar. Ai câștigat la loteria celor singuratici, te-a inundat chimia evervescentă a atracției, ai dat curs unei invitații de cunoaștere și, iată-te, plin de ea, mirosind și respirând cu ea, Dragostea.
Cat de înșelătoare poate fi această idilă, poate să-ți confirme/infirme doar timpul. Atunci când trandafirii nu mai surprind pe nimeni și nici cuvintele dulci nu mai încălzesc în plină iarnă, dragostea devine pragmatică și autoritară.
Ea cere, evaluează și parcă nu mai are răbdare. Te taxează dacă îi oferi mai puțin decât i-ai promis când totul părea la un vis distanță. Te ceartă dacă îndrăznești să dai înapoi și să recunoști că te-ai vândut nepregătit. Erai prea tânăr, erai prea naiv, erai prea sărac? Scuzele nu-și au locul, realitatea nu mai are loc pentru ele.
Dragostea e o mare responsabilitate. Uneori realitatea ei devine o fișă de post pentru care te simți mereu un mare impostor. Cine m-o fi angajat, oare nu și-a dat seama cât de incompetent pot fi? Oare ce-o fi fost în capul meu să accept o asemenea provocare?
Responsabilitatile cresc, devii partener de cursă lungă, parinte, iar rolurile sociale se tot extind din această formulă, făcându-ți personajul și mai greu de exclus din narațiunile celorlalți oameni.
Și cât ai nevoie uneori să fii doar tu…
Să nu mai duci pe umeri povești străine, să fii doar tu în diapazonul tău de stări, să le îmblânzești și să le cutreieri. Și îți amintești ca de fapt, Dragostea îți lipsește. Ai pornit de la ea și te-ai tot îndepărtat.
Credeai că o construiești. Că îi fortifici acel „mai mult” despre care bătrânii vorbesc spunând că nu poți trăi doar din Dragoste. Alergi ca un castor obosit în propria roată, încercând să îți obții libertatea, dar de fiecare dată eșuezi și mai mult. Ușa însă e deschisă.
Dragostea e o momeală. Depinde cine ești când te găsește: un pește sau un pescar? O lași să te hrănească sau să te distrugă? Unii își fac crescătorii, alții ajung în abisul oceanului. Destinele se scriu, nu se întâmplă din miracole sau pocnituri de degete.
E un traseu greu, dureros de greu, pentru că ești tu cu rănile tale emoționale, cu poveștile și visele tale și celălalt care la fel ca tine speră să se vindece în iubire.
Iubirea însă nu te vindecă. Ea, asemenea unei băuturi amețitoare, te face să te îmbeți de fericire, să privești cu un optimism rareori justificat spre viitor și să te arunci încrezator în tumultul vieții.
Ce vindecă e conștientizarea. Aceasta ni se dăruiește prin experiență și prin cunoaștere. Adevărata iubire, și față de tine însuți și față de partener e atunci când după ce ai iubit fără să cunoști, ai ajuns să cunoști ce iubești și, în pofida acestui fapt, să iubești ce cunoști.
Dar tu știi pe unde s-a pierdut dragostea ta?
© Sufletisme.ro
Sursa foto: unsplash.com
