Eram toată cu gândul la el. Eram convinsă că viața mea depinde de un singur cuvânt spus de el. Mă atașasem complet de felul în care mă privea, de pașii și de mirosul său. Nu puteam să adorm seara, fără să-i aud vocea.
La început era entuziasmat să împartă cu mine din dragostea și timpul său. Apoi, cu tot mai multă influență asupra mea, și-a schimbat atitudinea, rolul. Vocea lui a devenit acuzatoare, privirea indiferentă.
Comportamentul său nu mi-a schimbat sentimentele. Dimpotrivă, mă vedeam obligată să iubesc și pentru el. Creadeam că vina toată îmi aparține, că nu sunt în stare să-i satisfac așteptările. Eram zi și noapte cu gândul la el.
Abia acum înțeleg cât de mult s-a folosit de statutul său de zeu. Mă forța să uit de prieteni, de lumea mea, de dorințele mele. În schimb, îmi impunea propriul lui univers. La început adoram acest spațiu sacru, apoi am început să-mi pun întrebări.
Oare așa arată dragostea? Oare te folosești de omul de alături atunci când iubești? Nu, firește că nu. Aceste concluzii adunate în gândurile mele m-au ajutat să fac un pas în spate, să fiu mai rațională, să cer și eu încredere, efort, susținere.
Atitudinea mea l-a luat prin surprindere
M-a acuzat de toate lucrurile rele care se întâmplau între noi. Eu însă deveneam tot mai liberă, tot mai sigură pe mine. Începeam să pun mai mult preț pe ceea ce doream cu adevărat, pe visurile mele. Insistam să fiu ascultată, să se țină cont și de alegerile mele.
Nu s-a ținut cont. Dimpotrivă, acuzațiile au evoluat în jigniri. Mă amenința că nu voi rezista nici o lună fără el. Că el este omul care mă poate menține pe linia de plutire. Am vrut să-i demonstrez că nu este așa. Am vrut să-mi demonstrez mie că totul nu este decât o plăsmuire a egoismului său.
Am plecat fără să privesc înapoi. Fără să-mi pese de toți anii pe care i-am trăit împreună. Știam că sunt ani pierduți, care nu mi-au oferit vreo lecție, care nu m-au făcut mai bună, mai fericită.
Pas cu pas, am îndepărtat din mintea și inima mea tot ce însemna dependență față de el. Mă simțeam ca un copil care învață să meargă din nou. Dar cu cât curaj și cu câtă bucurie învățam să fac asta.
Am devenit sigură pe mine. Mă iubeam și îmi respectam valorile, timpul meu, dorințele. Eram gata să înfrunt provocările acestei vieți cu capul sus, mândră de transformarea care a avut loc în sufletul meu.
Acum sunt împlinită. Am alături un om care mă apreciază și mă susține. Am o viață așa cum îmi doream dintotdeauna. Știu că atunci plecarea mea a fost o decizie grea. Dar a meritat fiecare secundă de după. Nu stați în relații toxice, regăsiți-vă fericirea și pofta de viață.
© Sufletisme.ro
