La început a fost greu. Atât de greu. Mă credeam puternică și nu eram. Mă certam pentru serile în care rămâneam să plâng în casă, deși viața îmi oferea atât de multe provocări plăcute. Dar nu puteam altfel, rămășițele iubirii trăiau adânc în inima mea.
Știam însă că trebuie să trec prin asta. Să las deoparte bucăți din amintirea ta. Să depășesc emoții, locuri, spații încă pline cu tine. Inima refuza să cedeze, rațiunea mă convingea că nu am de ales. Între aceste două extreme, era sufletul meu.
Nu am învățat să trăiesc fără tine. Așa ceva nu se învață. În schimb am început să mă respect mai mult. Am conștientizat că eu sunt cea mai importantă din viața mea, fără aluzii spre egoism. Dacă nu mă iubesc suficient, cine o va face?
Am lăsat emoțiile să se consume, amintirile să treacă. Din furioasă am deveni recunoscătoare. Da, binecuvântam zilele pe care le-am petrecut împreună, în loc să te acuz de toate nimicurile. Eram pur și simplu fericită că s-a întâmplat.
Fericită pentru toate zilele frumoase, senine, pline de bucurie care au fost între noi. Și da, aceste zile au fost, ele ne-au alimentat setea de a cunoaște, de a oferi unul celuilalt iubirea și mai mult decât atât. Anume trăind în raport cu aceste momente o stare de bine, am găsit împăcare.
Am fost de acord cu ideea că nu mai pot să întorc omul. Poate că am fost ambii vinovați, poate că așa a vrut soarta, poate că lucrurile nu s-au potrivit în acel moment. Acum însă nu era cazul să caut motive, ci doar să găsesc răspunsurile potrivite sufletului meu.
Le-am găsit odată cu recuperarea iubirii față de mine
Și mi-a fost mai bine. Am reușit să-mi recunosc partea mea de vină, am reușit să depășesc remușcările, să respir din nou aerul curat al libertății. Am depășit momente grele, atât de greu de suportat de una singură. Dar, odată ieșind din strânsoarea durerii, mi-a fost mai bine.
Nu mai simțeam ură și durere față de tine, om drag. Nu-mi mai respingeam trecutul. Am acceptat că ai plecat, că ne-am separat drumurile vieții, că nu mă voi mai trezi în fiecare dimineață alături de tine, că serile nu vom mai sta de vorbă despre orice.
Am învățat că poveștile noastre au ajuns la sfârșit. Cel puțin acum, când nu-mi mai este dor, când nu mă mai vrei aproape, când nu ne mai întrebăm de bine. Știu undeva în adâncul sufletului că poveștile mari nu se sfârșesc niciodată, iar acest detaliu mă face să merg mai departe.
Voi continua să te port undeva în sufletul meu, ca omul care m-a schimbat în acel moment, care m-a învățat unele lucruri. Dar nu te voi mai trăi. Nu voi mai respira cuvintele tale, nu mă voi mai lăsa cucerită de îmbrățișările tale calde.
Nu voi mai fi acolo, alături de tine. Tu nu vei mai putea să știi dacă mă doare sau îmi este bine. Nu vei cunoaște unde s-au ascuns toate răspunsurile. Vom fi doi străini care mai poartă în amintirea vie un trecut comun, atât de al nostru atunci.
Îți mulțumesc pentru zile și nopți, dar e timpul să merg mai departe. Să caut din nou drumul meu, omul meu. Să înfrunt din nou viitorul, cu mult curaj și nebunie. Fii fericit, în lumea ta. Eu sunt fericită, în lumea mea.
© Sufletisme.ro
