Abordăm în mod diferit implicarea într-o relație. Unii o fac pentru că le este teamă de singurătate, alții pentru că vor să demonstreze că sunt mai buni decât în relațiile alterioare. Unii percep relații drept un spațiu de manifestare a iubirii, alții drept un mod de a-și alimenta egoismele.
Drept urmare, subiectul despărțirilor și al pauzelor în aceste relații este perceput la fel de diferit. Unii sunt înspăimântați de o eventuală despărțire, fiind sigură că nu vor găsi niciodată ceva mai bun. Alții resping orice fel de pauze, echivalând această decizie cu un proces ireversibil.
Poate că aceste frici sunt rezultatul unor frustrări trăite. Sau o dovadă de slăbiciune în fața partenerului. Sau un blocaj emoțional. Vrem să extindem la infinit o poveste, chiar dacă de multe ori nu mai facem parte din ea, sau cel de lângă noi s-a izolat în lumea lui.
E mult mai ușor să pasăm responsabilitatea pe umerii alcuiva. E mult mai greu să facem față adevărului, cât de crud ar fi el. Adevărul ne poate suprinde, găsind problema acestei relații nu în comportamentul partenerului, ci în noi înșine.
Ce facem atunci? Ne retragem rușinați, protestăm furioși sau luptăm cu înverșunare, sperând că ceva se va schimba între timp? Poate că aceste abordări nu sunt potrivite. Poate că, pentru început, ar fi extrem de important să ne privim în oglindă felul de a fi.
Să strâgem toate lecțiile de viață, toate experiențele, regretele, slăbiciunile și fricile. Să extragem de acolo un răspuns esențial: de ce fugim de un deznodământ? De ce suntem gata să atacăm până și pe cei mai dragi oameni, doar pentru a rămâne în picioare?
Poate pentru că așa am fost construiți?
Poate pentru că aceste este drumul cel mai sigur? Teama vine pe neașteptate, te lovește puternic și îți ia toate resursele. Te transformă într-un personaj dominat de partener, gata să accepte orice formă de supunere, doar să rămână în această relație.
Avem nevoie de o ancoră, pentru a ne explica existența, alegerile, eșecurile. Dar cum rămâne cu lumea noastră interioară? Ce facem, dacă aceste provocări apar tot mai des în viața noastră? Suferind o despărțire, ne învinovățim pentru tot, sau atacăm orbește?
Soluția este să-ți explici sursa acestei frici. Ce s-a întâmplat mulți ani în urmă, care a fost declanșatorul instabilității emoționale de acum? Abia după ce vei găsi un echilibru în sufletul tău, vei putea îmbrățișa orice pauză și orice despărțire.
Vei ști că ce este al tău, al tău va fi. Poate că marea iubire se va întoarce, poate că tu vei decide să te întorci la un moment dat. Poate că nu va exista vreo întoarcere, ci doar o asumare a libertății. Atât de multe probabilități. Nucleul lor nu este soarta, ci tu.
Ajungând la o maturitate emoțională, nu te mai suprind deciziile șocante ale omului de alături. Da, ceva timp îți va fi greu. Da, vei procesa această informație. Dar dincolo de acest apus emoțional vei descoperi un răsărit permanent în inima ta.
Pentru că te vei respecta suficient de mult, vei putea să lași, atunci când nu va fi al tău. Vei putea să îmbrățișezi din nou, atunci când vei simți că are rost. Fără să jertfești nimic, fără să regreți nimic.
© Sufletisme.ro
Sursa foto: unsplash.com
