Ce am făcut când nu m-am mai înțeles cu nimeni?

Eram la masă. Părinții mei se prefăceau că sunt extrem de concentrați la drumul lingurii pe care o mânuiau. Fiecare dintre surorile mele își găsise o scuză să nu fie prezente. Eu însă insistasem să fiu acolo, ca să-mi privesc tristețea cu ochi rece.

De mică știam că atunci când mama era supărată, în casă era furtuna. Nici blândețea și generozitatea tatei nu o putea tempera, nici vocile noastre timide care scrutau atent distanța înainte de a se apropia, nici cumințenia noastră forțată, nimic nu putea spulbera furia mamei. Iar mama se înfuria pe cât de des pe cât obosea. Foarte des.

Când se întâmpla, mama nu se înțelegea cu nimeni. Am crescut gândindu-mă că viața mea de adult va fi, firesc, o succesiune de asemenea tornade și că nu e neapărat să mă înțeleg cu cineva, mai important e să impun respect prin frică. Ceea ce s-a și întâmplat.

În câțiva ani devenisem o adolescentă, pe cât de obedientă și corectă în mediul exterior, pe atât de nonconformistă, agesivă și neprietenoasă cu cei din familia mea. Surorile mele mă excludeau din planurile lor, părinții mei se rugau să treacă mai repede anii adolescenței, iar eu… adesea plângeam singură, neînțeleasă, înainte de somn.

Într-o bună zi, ceva a schimbat totul în mine. Toată energia mea distructivă o luase razna pe o altă octavă de emoții. Râdeam, îmi îmbrățișam surorile cu o energie necontrolată, aveam un zâmbet care mă ridica de pe scaun, nu-mi găseam locul de fericire. Eram îndrăgostită pentru prima dată. Dar, și mai important, mă simțeam iubită și importantă pentru cineva.

Acea plină dragoste și toate cele care au urmat au adus în mine un nou sens. Eram făcută să iubesc, să semăn căldură și afecțiune, asta simțeam și în asta îmi găsisem pentru prima dată în viață misiunea. Înțelesesem că prin dragostea oferită, eu mă ridic deasupra oricărei perspective despre viață pe care am văzut-o și învățat-o până atunci.

Tot timpul mi s-au predat atât de multe lucruri pe care le-am însușit cu seriozitate. De ce oare nimeni nu se gândise că cea mai importantă lecție de care avea nevoie un copil, apoi un adolescent, apoi un adult, apoi un bătrân? De ce și-ar priva oamenii viața de ceva atât de minunat, esențial? De ce căutăm pretexte pentru a nu o manifesta? De ce nu ni se spune că nu ai cum să te înțelegi cu oamenii, atunci când nu te mai înțelegi cu tine?

Am început să trăiesc abia atunci când am înțeles că sunt capabilă să iubesc. Între timp, surorile mele mi-au devenit cele mai apropiate suflete, mama s-a eliberat de multe dintre fricile și problemele ei. Astăzi, în sfârșit, ne poate spune fără să ezite că ne iubește. Astăzi se înțelege cu toată lumea, pentru că a reușit să facă pace cu ea.

Unii dintre noi vor înțelege acest lucru din clipa în care se nasc, având alături oameni care să le dăruiască lecția iubirii. Alții, o vor descoperi singuri, ca mine. Alții, o vor descoperi mult mai târziu, ca mama. Iar alții, o vor recunoaște doar prea târziu.

Astăzi, când nu sunt în pace cu mine, știu că undeva există o insuficiență pe care o pot rezolva, pentru că am în mine harul divin al dragostei. Aceasta a devenit credința mea.

Tu ce faci, când nu te mai înțelegi cu nimeni?

Gând bun.