Din momentul în care te-am cunoscut am început să te idolatrizez. Erai întruchiparea protectorului la care visam. De ce-aș fi avut nevoie de unul? Oare de ce? Pentru că asta își dorește orice fată, femeie, care nu are sufficient de multă încrederea în ea și care are încă multă experiență de viață de trăit pentru a-și dori și altceva.
Ideea e că te-am văzut perfect: inteligent, independent, de încredere, înțelept, îngrijit, carismatic. Te ascultam și te sorbeam prin paharul unui vin scump, o alegere bine documentată de-a ta, de fiecare data, la fiecare masa de fine dinning la care mă invitai.
Eu eram pentru tine desertul, după o zi încărcată cu de toate… Și ca oricare desert, mă pregăteam toată ziua ca să-ți încânt ochii și restul simțurilor. În perioada noastră de ascensiune, eu aveam o curiozitate nemaipomenită pentru tot ce avea să mă facă mai delicioasă. Și tu nu te mai săturai de mine.
Dar ca orișice om, eu sunt schimbătoare. Vrem schimbarea, pentru că constanța nu ne mai surprinde cu nimic. Și eu am început să mă plictisesc de cinele cu homar și vită în vin, de vinurile rare și de orele fără valoare petrecute în fața oglinzii. Aveam un singur job. Tu. Pe când tu aveai o mie. Și unul dintre ele eram eu.
Paradoxul e că nici nu observasem acest lucru. Luni la rând participam de bună voie și cu mare încântare la devalorizarea mea ca femeie. Îmi meritam soarta.
Așa că într-o zi, m-am apucat să caut la ce aș fi bună.
– Mi-aș putea deschide o afacere. Desigur, am nevoie de suport. Ce-ai zice de un salon de frumusețe?
– Desigur, draga mea. Te ajut. Dar, te rog un lucru. Eu îți dau banii, îți dau oamenii potriviți, dar tu nu te implica prea mult… Lasă specialiștii să se ocupe.
– Dar eu cu ce să mă ocup?
– Tu ocupă-te doar de mine.
Și iată-mă. Privesc în tavan. Îmi fac programare la psiholog. Nu mai pot să mânânc. Nu mai vreau să ies. Nu răspund nimănui la telefon. Nu atât timp cât nu mă regăsesc pe mine însămi, până nu descopăr din nou ce mă face să râd și să fiu fericită, ce mă face să plâng și să fiu revoltată, ce mă face să urlu și ce mă face să chiui.
Nu contează că tu sau el sau ea mă urmăresc pe rețele și îmi invidiază viața plină de privilegii pe care o am. Dramele oamenilor sunt diferite, dar dor indiferent de nivelul social, de bani, de influență.
După câteva luni, iată ce am învățat pentru mine. Lasă oamenii din viața ta să te definească în sensul bun. Pentru că oameni care te vor reduce la prea puțin din bune intenții vor fi mulți, iar cei care te vor încuraja să te autodepășești sunt prețioși.
Nu lăsa pe cineva să-ți ofere mai mult decât ai putea controla, s-ar putea să fie o momeală în care te vei trezi falit spiritual mai târziu. Nu ai nevoie de cineva care să-ți ofere totul, ci de cineva care să te facă să poți obține exact ceea de ce ai nevoie.
Nu renunța la tine pentru nimeni. Niciodată!
